Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (I)
Franța eliminată de la Mosul
Imediat înainte de 1914, obiectivul principal era de a împiedica orice organizare și orice modernizare a teritoriului arab de sub dominație otomană de către tandemul germano-turc, a cărui axă principală de comunicație modernă ar fi fost drumul de fier „Berlin-Bagdad”. A reaminti astăzi această aventură a drumului de fier Berlin-Bagdad înseamnă a face „germanism naiv”, așa cum ne reproșează uneori anumiți „suveraniști” francezi? Nu. Căci, în epocă, autoritățile germane făcuseră apel la alte puteri europene, pentru a exploata împreună atu-urile acestei regiuni a lumii, inclusiv la Franța. În cadrul exploatării planificate a Mesopotamiei, Germania lui Wilhelm al II-lea, în ciuda lacunelor și insuficiențelor sale, a avut o politică pozitivă a mâinii întinse. Nu se poate nega acest lucru. Obsesia „revanșei” a împiedicat Parisul de a se alătura acestei dinamici potențiale. Acest refuz a contribuit la declanșarea carnagiului din 1914. Dar imediat după sfârșitul ostilităților în 1918, britanicii, care descoperiseră zăcăminte petroliere în regiunea Mosul, au propus o modificare a traseului prevăzut pentru zonele de protectorat, atribuindu-și evident această regiune petrolieră, mai înainte prevăzută a reveni Franței. Britanicii au obținut astfel un dublu avantaj: ei au smuls Turciei orice posibilitate de independență energetică și le-au sustras francezilor zăcăminte care le-ar fi permis să-și consolideze prezența în Orientul Mijlociu. După jertfele din 1914-1918, Franței îi rămăseseră două protectorate în Orientul Apropiat, Libanul și Siria, puțin viabile din punct de vedere economic și care, în plus, costau mult metropola.
În 1922, tratatul de la Washington, impus de puterile maritime anglo-saxone, obliga Franța, teoretic victorioasă dar în realitate totalmente înfrântă, lipsită de vitalitate datorită jertfelor umane, privată de rezervele demografice rurale, la reducerea, de o manieră drastică, a tonajului flotei sale de război; obiectivul urmărit de Londra și Washington era ca Franța să nu mai poată realmente să păzească cele două bazine ale Mediteranei și nici să se aventureze în Atlantic. „Aliații” britanici și americani au tăiat „înotătoarele” puterii care, din lipsă de prevedere și dogmatism închis, și-a sacrificat copiii cu sutele de mii, combătând inamicul principal al Londrei care se apropia prea mult de Golful Persic. Trecând prin fața fiecărui monument emoționant cu morții Franței, trebuie să ne gândim la sângele vărsat de către acești bravi țărani pentru ca să fie consolidată dominația britanică asupra regiunii Golfului Persic, un sânge care nici măcar nu a fost plătit cu petrolul de la Mosul… Patriotismul gălăgios de după 1918 a servit ca derivativ pentru a masca, dincolo de ireale înflorituri, dubla înfrângere reală a Franței: în Orientul Apropiat și pe mări. Clica belicoșilor laici țipau în tonul acestui patriotism gălăgios, pentru a nu mărturisi propriul eșec, pentru a nu mărturisi că au fost trași pe sfoară de către cei care aveau puterea financiară la Londra și la New York. Poporul Franței, dacă nu ar fi fost orbit, i-ar fi cerut, fără îndoială, socoteală…
În 1941, trupele franceze ale generalului Dentz, staționate în Liban și în Siria, au fost scoase de acolo de britanici. De atunci, Franța păstrează desigur o prezență culturală în această regiune, care este din ce în ce mai importată, dar nu mai are nicio prezență militară. De rușine, ziarele dominante din Franța de după 1918 au grijă să nu reamintească clauzele Tratatului de la Washington din 1922, pierderea Mosulului și evenimentele din 1941 în Siria și Liban. Poporul ar putea să înceapă să-și pună anumite întrebări…
Balcanizarea Orientului apropiat și despărțirea coastelor mediteraneene de hinterlandul lor
Astăzi, Israelul face, în zonă, oficiul de pion american, de avanpost în strategia talasocrațiilor. Cu prezența britanică în Cipru și alianța cu Turcia, această situație permite un control facil al regiunii, focalizând resentimentul arab doar contra Israelului care, în cele din urmă nu este decât un instrument, care este deificat pentru a flata un anume orgoliu evreiesc și a face să treacă în plan secund statutul subaltern al statului evreu, pur și simplu pion. Or, istoria trecută nu reținuse doar această ipoteză: înainte de 1914, sionismul lui Theodor Hertz trecea drept o idee în serviciul Germaniei wilhelmiene, care încerca să se ancoreze în spațiul est-mediteranean. Strategia engleză și americană era diferită în epocă: ea paria pe independența arabă și finanța în Liban și Siria apariția unei „conștiințe arabe” anti-turcești. Puterea otomană a răspuns printr-o represiune feroce, trimițând la spânzurătoare zeci de intelectuali arabizanți și îndepărtându-și prin ricoșeu populațiile arabe din Orientul Apropiat. Obiectivul era de a fragmenta spațiul dominat de otomani, de a balcaniza la sfârșit Orientul apropiat, de a despărți coastele mediteraneene de hinterlandul sirian și irakian, de a se înstăpâni asupra câmpurilor petroliere, de a arunca aerul Orientului apropiat într-un haos permanent, astfel încât acesta să nu-și regăsească niciodată o mai mare coerență geopolitică. Rezultatul practic al misiunilor „culturale” arabe, finanțate de organizațiile misionare americane, a dus, mai târziu, la revolta triburilor nomade și de călăreți, teleghidate de Lawrence în timpul Primului Război Mondial; Lawrence credea fără îndoială sincer că lucrează pentru independența populațiilor beduine al căror stil de viață îl admira. Să nu uităm totuși că societățile arheologice engleze, active în Mesopotamia, numărau printre membrii lor oameni care se pricepeau la prospecțiuni și geologi însărcinați să descopere discret petrolul din subsol. Lawrence făcea parte din acestea.
După ce i-au manipulat cum se cuvine pe arabii din Siria și din Liban, apoi pe cei din peninsula arabică și din deșertul iordanian, britanicii au făcut toate concesiunile pe care și le-au dorit sioniștii, care au schimbat tabăra, foarte abil, imediat după prăbușirea frontului rusesc și după intervenția americană din 1917. Revoluția bolșevică a îndepărtat armatele rusești de strâmtorile turcești, pe de o parte, de Armenia, Kurdistan și de regiunea Mosul, pe de altă parte. Slăbind Rusia prin organizarea și finanțarea unei revoluții delirante, serviciile britanice și americane au îndepărtat pericolul unei invazii rusești a Orientului Apropiat, pornind din Caucaz, care s-ar fi putut solda printr-o ocupație a coastelor mediteraneene și prin amenințarea Egiptului (în 1916 armatele rusești penetraseră mult în teritoriul kurd la est de actuala Turcie). În acest caz, sionismul ar fi devenit poate o idee în serviciul intereselor rusești…
(Va urma)
Traducere Cristi Pantelimon
Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (II)
Turcia, fără nicio independență energetică
In Turcia, ideologia lui Mustafa Kemal, viitorul „Ataturk”, convine de asemenea britanicilor: dezvoltând „mitul hitit” al său, dorind să „europenizeze” Turcia, ea renunță ipso facto la orice revendicare asupra teritoriilor arabe care au petrol. Turcia kemalistă este o Turcie fără nicio independență energetică, condamnată să nu fie mai mult decât o jucărie în mâinile imperialismului anglo-saxon. O cercetare atentă a evenimentelor din epocă confirmă această viziune: într-adevăr, când pozițiile lui Ataturk și ale lui Inönü nu erau încă clar definite, britanicii se tem de orice eventual reviriment turc și înarmează Grecia care invadează Ionia și-și trimite regimentele în direcția centrului Anatoliei. Imediat ce turcii declară că vor urma mai degrabă „geopolitica hitită” a lui Mustafa Kemal, că renunță pentru totdeauna la orice pretenție asupra teritoriilor arabe pe care le dominaseră înainte, Londra (și Washingtonul) lasă din mână Grecia, căci o prezență elenică și ortodoxă în apropierea strâmtorilor și pe malurile Mării Negre ar fi putut, în cazul schimbării datelor din Rusia, să creeze un spațiu pan-ortodox, înglobând Marea Neagră și bazinul oriental al Mediteranei. Londra, fidelă politicii sale bine stabilită după Pitt, nu dorea cu niciun preț acest lucru. Această idee pan-ortodoxă rămâne subiacentă, mai ales cu principiul naționalist grec al Enosis (realipirea Ciprului la patria mamă Grecia), cu investițiile discrete ale firmelor private rusești în Cipru (mai ales în domeniul imobiliarelor), cu furnizarea de rachete rusești forțelor grecești din insulă, cu schița unei solidarități greco-sârbești, greco-armenești, greco-siriene, greco-iraniene etc., la vremea atacului NATO asupra Serbiei, în așa măsură încât în SUA a fost evocată, cu o anumită îngrijorare, posibila emergență a unei „axe” Atena-Erevan-Teheran. Dacă ne amintim toate aceste fapte, putem să conchidem că noua Turcie kemalistă are ca funcție, începând din anii ʼ20 ai secolului XX, să închidă strâmtorile, să țină Rusia departe de bazinul oriental al Mediteranei, să-i țină pe greci la respect, să ruineze ideea de Enosis în Cipru (cu complicitatea evidentă a englezilor), să elimine orice idee de solidaritate între turci și arabi, încât niciun spațiu strategic să nu se poată constitui între strâmtori și Golful Persic.
Ideea „Marelui Orient Mijlociu”
Cât privește ideea panturaniană, care se dezvoltă în perioada interbelică în multe cercuri naționaliste turcești, ea este ținută în rezervă pentru a fi instrumentalizată contra Rusiei, dacă va fi nevoie. La prăbușirea Uniunii Sovietice, această ideologie a servit la crearea de canale de televiziune într-o limbă turcă unificată pentru nevoile cauzei, ce vehicula viziunea americană, născută în oficinele lui Brzezinski, a unui „Mare Orient-Mijlociu”, înglobând toate republicile musulmane și turcofone din fosta URSS. Alt aspect concret și practic al ideologiei panturaniene: orice resortisant turcofon din fosta URSS și din Sinkiang-ul chinez primește automat naționalitatea turcă. Dacă Turcia devine membră a Uniunii Europene, nu sunt numai cele 70 de milioane de cetățeni turci ai Republicii Turcia care vor primi liber acces pe teritoriile țărilor noastre, ci și cei cam 100 de milioane de turcofoni din Asia Centrală. Panturanismul vizează înecarea Europei sub valurile demografice ale Marii Turcofonii și astfel răzbunarea înfrângerii lui Attila la Câmpiile Catalaunice, a avarilor în secolul VII, a ungurilor la Lechfeld în 955, a otomanilor în fața Vienei în 1529 și 1683. Memoria panturaniană este o memorie lungă, pentru care evenimentele vechi de câteva secole își păstrează întreaga semnificație, sunt mereu actuale. În fața ideologiei post-creștine a tabulei rasa, a amneziei revendicată ca alegere, care handicapează Europa, aceasta este o forță și un atu considerabil. Prin artificiul acordării naționalității turce turcofonilor din Asia, Ankara înțelege să stabilească colonii turcești până în Britania și Irlanda, dincolo de câmpiile din Champagne, unde Attila s-a lovit de legiunile romane și de armatele germanice, pentru a se întoarce, bătut, spre Ungaria. Trebuie să reflectăm la aceste lucruri, căci noțiunea de timp, la orientali, nu este cea a unei durate segmentate, unde fiecare segment trecut este considerat definitiv mort, ci a unei durate eterne, unde fiecare eveniment din trecut este mereu considerat ca viu, ca necesitând un răspuns adecvat, adaptat la noile date. Această viziune vie a timpului scurs, în Orient, ne arată clar în ce slăbiciune structurală permanentă a aruncat Europa ideologia Luminilor, ideologia amneziei voluntare și revendicate.
Să recapitulăm acum evenimentele acestor ultimi cinci ani, ținând cont de lecțiile istoriei, pe care am evocat-o:
Cucerirea Balcanilor europeni
Bosnia, vă amintiți cu toții, a fost obiectul unei mari solicitudini din partea intelectualilor branșați la Tout Paris, care nu sunt decât niște bieți propagandiși în solda Washingtonului și care primesc ordine de la Brzezinski. De ce am avut parte de acest delir permanent în favoarea unei Bosnii musulmane, relicvă a prezenței otomane în Balcani? O simplă privire pe o hartă fizică a regiunii ne va face să înțelegem. Bosnia face parte din Alpii Dinarici. Ea este o regiune foarte înaltă, ușor de apărat dacă te stabilești acolo, și care permite amenințarea coastei adriatice și a văii Savei, ai cărei mulți afluenți coboară din înălțimile dinarice ale Bosniei, cum ar fi Vrbas, Bosna (care a dat numele regiunii), Drina și Una. Aceste date geografice și hidrografice permit înțelegerea faptului că puterea care deține Bosnia deține automat ansamblul Peninsulei Balcanice, cel puțin a fațadei sale occidentale, dependentă de Adriatica. Imediat ce Bosnia a căzut în mâna otomanilor în secolul XV, aceștia s-au instalat solid în regiune. Au trebuit 400 de ani pentru a-i scoate de aici! Când otomanii au abandonat Bosnia Austro-Ungariei în 1878 și apoi, mai formal, în 1908, am asistat la un veritabil joc de domino, piesele care rămăseseră în Balcani din Imperiul Otoman căzând unele după altele, încât înainte de Primul Război Mondial turcii nu mai erau prezenți decât în Tracia, la câțiva zeci de kilometri de Istanbul, amenințați de bulgari.
Când intelighentsia pariziană lucrează la apariția unei „dorsale islamice”
Intelectualii noștri mediatizați (și vag telegenici) vor instrumentaliza un mixt de: 1) filo-islamism, căci delirul multiculturalist obligă, 2) ideologie a drepturilor omului (suntem sub regimul lui Clinton, democrat, deci se utilizează această ideologie mai mult decât alta; cu Bush junior, sunt justificate cuceririle și expedițiile punitive printr-un discurs imperial, fără înflorituri eudemoniste, așa cum vedem la autori cum ar fi Kagan sau Kaplan), 3) neo-otomanism, pentru a justifica anticipativ instalarea unor formidabile baze americane în regiune, în plin centrul acestei Bosnii, a cărei importanță strategică rămâne primordială.
Iată la ce au servit discursurile în același timp lacrimogene și vindicative a clicii pariziene a unor Glucksmann, Lévy sau Finkilekraut: la instalarea pe colinele înalte dinarice ale Bosniei, apoi în Kosovo, a infanteriștilor, tancurilor, bombardierelor și rachetelor americane, îndreptate spre Italia, Austria, Germania, Ungaria, Mediterana orientală etc. Pentru geopolitologii sârbi, este vorba despre consolidarea unei „dorsale islamice” aliată cu Statele Unite și apropiată teritorial de Turcia, care la rândul ei este totalmente înfeudată Washingtonului și privată, după Ataturk, de orice independență energetică (1). Naționalismul și militarismul kemalist, gălăgios și cu accente machiste, nu servește decât la camuflarea unei stări de neputință politică lamentabilă, asemănătoare celei a unei femei întreținute…
În contextul dominației de către americani a peninsulei pe care o formează Balcanii europeni, Bosnia și Kosovo constituie un teritoriu stategic central, situat pe locurile cele mai înalte ale Alpilor Dinarici, în vreme ce Serbia constituie un punct strategic pe Dunăre, principala arteră fluvială a Europei, așa cum am avut de multe ori ocazia să explic. Serbia medievală s-a stins după moartea marelui rege Dușan în 1355 și după înfrângerea succesorilor săi la Adrianopole (Edirne) pe râul Maritza în Tracia în 1371, fiindcă ea a pierdut teritoriile meridionale cu cea mai mare înălțime. Dar Belgradul, în câmpia Dunării, nu cade decât în 1439, oferindu-le otomanilor un loc foarte important pe Dunăre. Doi ani mai târziu, în 1441, ei au putut vasaliza Valahia și au putut controla astfel întreg Sud-Est-ul european la sud de Dunăre. Asaltul contra Constantinopolului nu se va face decât după aceste operațiuni. Vom reveni la acest lucru. Va trebui să așteptăm până în 1718, pentru ca soldați din regiunea noastră, din Houx, să reia Belgradul în numele Sfântului Imperiu și sub ordinele prințului Eugeniu de Savoia. Cucerirea Belgradului, după 277 ani de ocupație otomană, marchează începutul sfârșitului pentru Sublima Poartă în Sud-Est-ul Europei: niciodată otomanii nu au mai constituit o amenințare serioasă pentru Europa, chiar în alianță cu Franța sau Anglia. Pentru istoria mică, generalizarea culturii cartofului în Europa de nord a permis ridicarea unor armate permanente, fără să fie necesare rezerve de grâu, ceea ce Franța și Imperiul Otoman aveau din belșug. Această „putere cerealieră” a constituit sprijinul puterii lor militare. Odată cu generalizarea culturii cartofului, Prusia, Austria, Polonia-Lituania și Rusia pot să alinieze trupe numeric mai importante decât Imperiul Otoman și hinterlandul său islamic.
Constantinopolul nu se cucerește pornind din Anatolia
Lecția cea mai importantă pe care se cuvine s-o tragem din lectura noastră a istoriei balcanice și a frontului euro-otoman, este că Peninsula Balcanică a constituit mereu o trambulină indispensabilă pentru cucerirea Asiei Mici, a Orientului Mijlociu, a Persiei, a Asiei Centrale și a Egiptului. Filip Macedoneanul și Alexandru cel Mare au inaugurat această strategie în antichitate. Când au securizat în contul lor periferia balcanică a Macedoniei lor de origine, au putut domina Grecia și porturile acesteia, apoi să se lanseze în direcția Indus-ului. Trebuie deci să stăpânești mai întâi Balcanii pentru a putea controla teritoriile care, în epocă, au fost supuse de Alexandru cel Mare. Geopolitologul sârb Sașa Papovici ne reamintește că selgiucizii, primii turci care au pătruns în profunzimea Asiei Mici, actuala Anatolie, nu au putut niciodată să cucerească Constantinopolul. Într-adevăr, selgiucizii au eșuat în fața Bizanțului. Papovici concluzionează că nu se poate cuceri Constantinopolul decât pornind din Balcani, „drumul anatolian” dovedindu-se prea dificil. Otomanii vor aplica această strategie pe care am putea s-o calificăm drept „macedoniană”.
Strategia „macedoniană” sau „alexandrină” a otomanilor va consta în a prelua și ocupa bazele balcanice înainte de a lua Bizanțul, care va cădea ca un fruct copt în coșul lor. După înfrângerea sârbilor la Edirne (Adrianopole) în 1371, otomanii au avansat în direcția inimii dinarice a masivului muntos balcanic și i-au bătut pe sârbi în celebra bătălie de la Câmpul Mierlei în 1389. Serbia medievală, vatră de cultură inegalabilă, este rasă de pe hartă. Doar dominația completă a Balcanilor a permis otomanilor să domine în întregime Orientul Mijlociu și Egiptul (deja hitiții și hicsoșii urmaseră aceeași cale în antichitatea cea mai veche). În aceeași logică „alexandrină”, otomanii s-au opus persanilor în condiții geografice și strategice similare celor care au prezidat lunga luptă dintre romani și parți (un studiu paralel al bătăliilor dintre romani și parți, apoi între otomani și perși, pentru stăpânirea Caucazului și a Mesopotamiei, ar putea să fie foarte instructivă).
În fața acestei duble înfrângeri sârbești din secolul XIV, în 1371 și 1389, numai câțiva europeni au fost conștienți de miză: Jean de Vienne, cavaler din regiunea Franche-Comté în serviciul Franței, amiral al flotei în Canalul Mânecii – care nu va fi ascultat când a cerut distrugerea cuiburilor de pirați englezi din acest canal – va predica o cruciadă, dar degeaba. Ordinul Lânii de Aur, fondat de Ducele de Bourgogne, în 1430, apoi faimosul „Jurământ al Fazanului” al lui Filip cel Bun în 1454, imediat după căderea Constantinopolului, constituie răspunsuri burgunde (deci ale noastre) față de acest pericol. În fine, două cruciade ungurești se vor ridica pentru a îndepărta pericolul, dar în zadar.
(Va urma)
Traducere Cristi Pantelimon
Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (III)
Părți întregi ale memoriei europene au dispărut definitiv
Să revenim la context: regele Lazăr al Serbiei cade în luptă în 1389, în bătălia de la Câmpia Mierlei. Îngrijorat să-i vadă pe otomani că se apropie de Dunăre, Împăratul Sigismund cheamă la cruciadă. Cavaleri francezi, burgunzi și germani, dintre are amiralul Jean de Vienne, Contele de Nevers, viitor Duce de Bourgogne sub numele de Ion fără Frică, răspund a apelul său. Dar armata care se pune în mișcare în 1396 în direcția actualei Bulgarii este heteroclită și prost comandată. În fața ei stă un geniu militar turc, sultanul Baiazid II Yildirim (Fulgerul), care obține victoria. Masacrul este înspăimântător. Mii de prizonieri germani și franco-burgunzi sunt gâtuiți (moartea lor țipă răzbunare!). Pentru a se răzbuna pe buna primire a bulgarilor la adresa cruciaților occidentali, turcii rad Nicopolul și fac ravagii în întreaga țară.
După Serbia, Bulgaria medievală este la rândul său eradicată, întreaga sa cultură monahală, printre altele marea mănăstire de la Tîrnovo, este transformată în cenușă. Astăzi nu ne dăm seama îndeajuns, dar această cultură formidabilă a mănăstirilor din Bulgaria, din Kosovo ortodox și din Serbia medievală, și mai târziu din Croația catolică și renascentistă, a fost totalmente distrusă. Părți întregi ale memoriei europene, și nu cele mai mici, au dispărut astfel definitiv. Mulți slavi din Balcani au emigrat spre Rusia și Ucraina, pentru a scăpa de furia otomană. Aceste fapte istorice trebuie luate în considerare atunci când se evocă candidatura Turciei la UE.
După eșecul răsunător de la Nicopole din 1396, europenii au cunoscut un respiro. Mongolii lui Tamerlan se angajează pe calea pe care fuseseră angajați cândva selciucizii: ei pătrund în Anatolia și-i strivesc pe otomani la Ankara în 1402, dar, ca și predecesorii lor, nu ajung să cucerească Bizanțul, nici să atingă coastele ioniene. Blocați în Asia Minoră în ciuda voctoriei lor, mongolii pradă estul Anatoliei, actualul Kurdistan. Urmele acestor distrugeri sunt încă vizibile astăzi. Sistemele de apeducte care alimentau orașele au dispărut, săpând astfel bazele hidraulice ale oricărei urbanizări și, de aici, ale oricărei imperialități, cea a Romei ca și cea a Chinei, cele două modele ale lui Leibniz. Genovezii și venețienii nu vorbesc despre această înfrângere și nu evocă prezența hoardelor mongole în Asia Minoră, de teamă s nu-i alarmeze pe clienții lor din Occident care împrumutau bani. Datorăm o descriere a acestor evenimente unui bavarez, Hans Schiltberger, prizonier al otomanilor după bătălia dezastruoasă de la Nicopole din 1396. Schiltberger, alți germani și franco-burgunzi ca și 10.000 de cavaleri sârbi fuseseră constrânși să se bată de partea otomanilor (pentru a apăra Bizanțul contra mongolilor!). El ne-a lăsat o relatare a acestei înfrângeri otomane; ea a lăsat 20 de ani de respiro Europei, care totuși nu a profitat pentru a înfrunta în bune condiții amenințarea mortală care o pândea în Sud-Est.
După plecarea mongolilor, hinterlandul anatolian, sărăcit, ruinat, o duce mizerabil. Puterea otomană, în tentativele sale de redresare, se lovește de o opoziție populară, care s-a numit „revolta dervișilor”, ale cărei justificări sunt mistice, chiar panteiste și ascetice. Această revoltă se plasează sub conducerea Șeicului Bedreddin și a lui Bürklüce Mustafa; ea are sprijinul bandelor turcmene, venite de dincolo de Caspica, ca și ale sectei lui Torlak Kemal. Masele țărănești se ridică de asemenea împotriva puterii centrale și sunite a otomanilor, la fel cum vor exista revolte țărănești, jacquerii, mai mult sau mai puțin mistice și ascetice în Europa Centrală și Occidentală. În 3 bătălii, sultanul Mehmed I îi bate pe rebeli în 1420 și spânzură sau îi trage în țeapă pe șefii insurecției. Unitatea balcano-anatoliană a Imperiului Otoman e salvată, blocul teritorial otoman corespunde de aici înainte vechiului bloc bizantin.
Expansiunea poate să reînceapă. Lecția actuală de tras din „revolta dervișilor” din 1420, care a dat un răgaz Europei, este că greutatea puterii otomane și a puterii militare turcești actuale incita și putea să incite pe viitor orice putere europeană inteligentă să iște revolte sociale în Anatolia și în Kurdistan, cu scopul de a obliga Turcia să ușureze presiunea spre Balcani și Cipru, pentru a face inoperant instrumentul turc al hegemonismului american.
Vechea putere otomană mai coerentă decât americanii de azi!
Încă din 1422, otomanii revin în Balcani, profită de certurile dintre slavi și-și consolidează în liniște atu-urile geopolitice și strategice. Sârbii se aliază cu ungurii, arătând prin acest fapt că o alianță între puterile danubiene poate opri avansul otoman, în vreme ce orice opoziție între sârbi și unguri conduce, dimpotrivă, la favorizarea expansiunii turcești. Dar această alianță nu este suficientă: turcii cuceresc Belgradul (mai exact locul întărit Smederevo pe Dunăre) în 1439. Lucrul acesta confirmă teza colegului nostru sârb Sașa Papovici: pentru a cuceri Constantinopolul, trebuie mai întâi să te implantezi solid în Balcani, să controlezi aici toate punctele strategice importante, atât în zonele muntoase cât și pe cursul Dunării.
În 1441, otomanii invadează Transilvania și protejează astfel cursul Dunării în profitul lor. Balcanii formează, pornind de la această anexare a Transilvaniei, antica Dacie a romanilor, o unitate coerentă sub autoritate turcă. Marele port de la Marea Egee, Salonicul, cucerit în 1423, câștigă un hinterland omogen, ceea ce nu mai este cazul astăzi, având în vedere distrugerea oricărei coerențe în comunicațiile potențiale pe linia Belgrad-Salonic, cea mai scurtă între Dunăre și Mediterana, așa cum s-a putut constata în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a ofensivei lui Mackensen de-a lungul teritoriului sârb în direcția Mării Egee. În acest sens, puterea otomană era mai coerentă decât proiectul american de astăzi, care vizează o împărțire teritorială extremă, făcând imposibilă orice dezvoltare economică în această regiune, fiindcă americanii taie căile de comunicație fluviale, feroviare și rutiere, care rămân din această cauză desfăcute și inoperante.
Proiectul burgund a fuzionat cu proiectul imperial germanic, cu voința spaniolă de a controla toată Mediterana și cu spiritul corsar și cavaleresc al Ordinului de Malta.
Invadarea Transilvaniei provoacă în Ungaria apelul la o a doua cruciadă anti-otomană. Contrar celei din 1396, ea este bine organizată de către un căpitan de excepție, Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara). Armatele sale dispun de artilerie. Ele intră în Transilvania și avansează către Adrianopole. În fruntea acestei cruciade se afla regele Vladislav I al Poloniei și Ungariei, care domnea peste un vast hinterland, corespunzând teritoriului „Noii Europe” a lui Bush. În strategia americană actuală, pusă la punct de Luttwak, Brzezinski și Bagnall, America ar trebui să controleze și Turcia și „dorsala islamică” și teritoriile care au servit ca arie de adunare a efectivelor cruciadei a doua maghiare. Astfel, americanii înțeleg să controleze două zone ofensive situate între Germania și Rusia, să recreeze „cordonul sanitar” al Lordului Curzon, să împiedice orice continuitate teritorială și strategică între Germania și Rusia (așa cum a observat foarte bine geopolitologul rus contemporan, colonelul Morozov), să taie axa danubiană în două tronsoane, să împiedice orice proiecție a puterii germane spre Marea Neagră (proiectul burgund, reluat de Maximilian I, imediat după căsătoria cu maria de Bourgogne; proiectul burgund fuzionează, chiar de la sfârșitul secolului al XV-lea, cu imperialitatea romano-germanică; există deci continuitate între acest proiect burgund și acțiunile binomului austro-ungar pe de o parte, și cele ale Spaniei și Ordinului de Malta în Mediterana, pe de altă parte; pentru noi, aici, în Brabant, în acest castel Coloma, unde a lucrat înaintea noastră un Louis Gueuning, nu există alte legitimități în Europa; cei care împărtășesc acest proiect și se înscriu în el sunt aliații noștri; cei care nu-l împărtășesc, cei care bolborosesc împotriva acestei viziuni sublime sunt inamicii noștri și inamicii civilizației noastre; iată o definiție clară a inamicului – și a amicului – care, așa cum ne-au învățat Carl Schmitt și Otto Koellreutter, face posibilă politica)
Mereu neînțelegerile dintre europeni!
Apelul la cruciadă al lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) și Vladislav I, la care răspund combatanți germani și cehi, suscită mult entuziasm: Albania se revoltă sub conducerea lui Skanderbeg, Valahia la fel, sub autoritatea lui Vlad Dracul (Vlad Țepeș, sau „Dracula”); bazileul bizantin, izolat la Constantinopol, acceptă unirea tuturor creștinilor; Veneția și duce navele de război până în Marea Marmara. Dar, în ciuda facultăților de strateg ale lui Ioan Huniade, armatele ungurești sunt strivite în 1444 la Varna în Bulgaria. Regele nestăpânit Vladislav I, care nu ascultă povețele de moderație ale lui Ioan Huniade se aruncă asupra dispozitivului turc bine întărit și este ucis. Huniade scapă de dezastru și devine regentul regatului Ungariei. În 1448, o a doua ofensivă ungară se soldează tot cu un eșec în Kosovo, fiindcă valahii lui Vlad Dracul trec în plină luptă de partea inamicului. Mereu neînțelegerile dintre europeni!
Fiul lui Ioan Huniade, Matei Corvin (Matthias Corvinus), devine rege al Ungariei în 1458. În 1456, el a recucerit Belgradul de la turci cu o armată modernă, constituită din țărani ridicați în masă și bine antrenați. În bătălie, sultanul este rănit. Clopotele sună în întreaga Europă. Dar această victorie răsunătoare, dovedind interesul tactic al unei armate de origine țărănească, nu va avea decât rezultate efemere: în 1459, prințul sârb Gheorghe Brancovici se supune sultanului. Bosniacii regelui Stepan fac apel la Roma și la Occident pentru ajutor, dar nobilimea bogomilă, victimă a Inchiziției în secolele precedente, trece de partea turcilor: 70% din populația bosniacă se convertește, din ură față de catolici și ortodocși. Altă dată, în Balcani, convertirile la islam nu depășeau 10% (ca în Grecia și în Bulgaria, unde subzistă populații autohtone islamizate). Convertirea nobilimii bogomile la islam constituie centrul problemei bosniace actuale.
O voință geopolitică dunăreană și pontică
După luarea Salonicului în 1423, și având în vedere presiunea turcă neîntreruptă, ducii din Bourgogne, suveranii noștri, au formulat proiecte de reconquistă, pe care nu le vor putea realiza din cauza evenimentelor Războiului de o Sută de Ani, din cauza presiunii potențiale franceze asupra frontierelor noastre meridionale și asupra Ducatului de Bourgogne. Încă din 1429, Filip cel Bun își dă seama de pericol. El fondează Ordinul Lânii de Aur, la 10 ianuarie 1430, a cărui inspirație spirituală se bazează pe mitul grec al argonauților, adică a navigatorilor și aventurierilor care explorau Marea Neagră. Obiectivul Ordinului, la început, era de a relua idealurile cavalerești ale Persiei antice și Armeniei tradiționale. Acest ideal era totodată dublat de o perspectivă geopolitică foarte concretă: repunerea piciorului în Marea Neagră, mergând de-a lungul Dunării, așa cum făcuse armata europeană la 1396.
Ioan Fără Frică, tatăl lui Filip cel Bun, căpătase din captivitatea sa la Bayazid-Fulgerul (Yildirim) o cunoaștere clară asupra datelor geopolitice ale regiunii balcanice și pontice. Soț al Margaretei de Bavaria din 1385, el avea cunoștințe asupra spașiului danubian, Bavaria fiind vecină cu marele fluviu și, în consecință, legată de dinamicile geopolitice ale acestei iense regiuni care se întinde de la Alpi la Marea Neagră.
Numeroși cavaleri și infanteriști bavarezi luptaseră de altfel de partea lui Ioan Fără Frică la Nicopole. Orașele flamande au fost cele care au plătit uriașa sa răscumpărare, cerută de Bayazid. Asasinat de francezi în 1419, Ioan Fără Frică îi transmite fiului său Filip cel Bun, pe jumătate bavarez și un sfert flamand, moștenirea burgundă, pe care el o va atașa, chiar dacă va deveni viitorul ”Cerc al Burgundiei”, de Sfântul Imperiu al lui Carol Quintul. Încă din 1442, Filip cel Bun pregătește cruciada care se anunță la apelul Papei Eugeniu al IV-lea. El însă nu va participa la ea, datorită înfrângerii de la Varna din 1444. Cu toate acestea, în ciuda acestui dezastru, o flotilă burgundă, sub comanda lui Walleran de Wavrin, pleacă spre Marea Neagră. Un alt nobil burgund, Geoffroi de Thoisy, pornește spre același punct. Aceste operații nu vor fi deloc continuate. Dar ele rămân totuși indiciile unei voințe geopolitice dunărene și pontice, adică a unei voințe de a contesta puterea otomană pe Dunăre, în Marea Neagră și în Crimeea. Aici noi vedem premisele Sfintei Alianțe a lui Eugeniu de Savoia și a lui Maximilian-Emmanuel al Bavariei („Regele Albastru”) și ale alianței între Spania, Austria și Rusia, care s-a pecetluit la Viena în 1725-26.
Misiunea noastră „națională și imperială”
La fel cum Filip cel Bun înțelegea să reconstituie dorsala lotharingiană pentru a putea uni mai bine Europa și cum Ordinul Lânii de Aur era destinat să devină instrumentul acestei politici, șira spinării spirituale și militare a unei viitoare Europe unificate, „materia burgundă”, în diversitatea sa strălucitoare, primește in toto aliniamentele „misiunii noastre naționale și imperiale”. Nu există alta. Ar trebui un alt colocviu pentru a-i determina natura și a-i explora posibilitățile și reactualizarea. Evenimentele celor două cruciade ungare din 1396 și 1444 constituie epopeea fondatoare a acestei misiuni.
Lecția pe care trebuie s-o învățăm astăzi din toată istoria cuceririi otomane a Balcanilor, a câmpiei ungare și a Transilvaniei este următoarea: așa cum ne-a învățat clar Sașa Papovici, trebuie început prin controlul asupra Balcanilor pentru a cuceri Orientul Mijlociu (Mesopotamia de Sus în 1515, Siria în 1516, Egiptul în 1517), regiunea Golfului (cucerirea Bagdadului în 1534) și Asia Centrală (Alexandru cel Mare).
Obiectivul politicii anglo-saxone este de a-l imita pe Alexandru cel Mare și pe otomani, de a controla teritoriile pe care unul și ceilalți le-au controlat cândva, pentru a ține ariile civilizaționale vecine în șah (Sfântul Imperiu/Europa, Rusia, India, China). Proiectele de „piață comună” a Marelui Orient Mijlociu, care se întinde din Egipt până în Tadjikistan, care sunt formulate astăzi în Statele Unite, merg clar în acest sens. Acest vast spațiu este în grija uneia dintre cele cinci structuri ale comandamentului militar american din lume, anume USCENTCOM, care înglobează și Libia (pe calea normalizării) și Pakistanul. Este vorba de a sustrage masele demografice ale acestor regiuni comerțului viitor cu UE și cu Federația Rusă. Evenimentele confirmă acest demers „alexandrin”: preliminariile cuceririi Marelui Orient Mijlociu au început în Bosnia încă din 1993-94, pentru a fi continuate în Kosovo în 1999 și apoi în Macedonia. Pentru a destabiliza regiunea cu totul, levierul de plecare a fost populația musulmană bosniacă sau albaneză, și rețelele mafiote locale, care au fost artificial și abil excitate contra vecinilor lor slavi și ortodocși, cu complicitatea turcilor, saudiților (care oferă fonduri) și a intelectualilor parizieni de stânga (Glucksmann, Lévy, Finkielkraut și câțiva alții).
(Va urma)
Traducere Cristi Pantelimon
Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (IV)
Această strategie americană a fost ajutată de bune cunoștințe istorice reale, de o cunoaștere precisă asupra dinamicilor geopolitice și strategice care au animat istoria acestor regiuni, de cunoștințe și o cunoaștere mult mai bine susținută decât formulările șchioape gata făcute pe care ni le-au servit inteligenții parizieni și media americane, până la dezgust. În Europa, universitățile nu au primit niciodată cererea de a produce opere precise asupra regiunilor-cheie ale istoriei mondiale. Disprețul pe care-l afișează histrionii politicieni și inculții grosolani ai clasei de îmbogățiți pentru istorici în particular, pentru cei care sunt licențiați ai facultăților de filosofie și litere în general se va plăti scump, foarte scump. Politicienii vor pierde și cele mai mici pârghii de putere pe care încă le dețin cât de cât sub hegemonismul american iar afaceriștii vor pierde piețe grase. Pentru a avea putere și piețe, trebuie mai întâi să fie puși la lucru istorici și filologi, bine plătiți și folosiți în birouri și institute de cercetare geopolitice prospective, îndreptate spre viitor și grijulii în legătură cu soarte „Marii Cetăți” imperiale. Fără istorici și filologi, fără birouri și institute geopolitice, cădem în mizerie și mediocritate. Cea în care ne lăfăim efectiv.
Cucerirea Balcanilor eurasieni
Noțiunea de „Balcani eurasieni” ne vie direct de la celebra operă a lui Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de șah, unde autorul etalează, într-un limbaj totuși discret, proiectul de înstăpânire americană asupra vechilor republici sovietice tucofone și musulmane. Asia Centrală ex-sovietică era compusă, într-adevăr, de mai multe republici cum ar fi Kazahstanul (16 milioane de locuitori, din care numeroși slavi), Turkmenistanul (3,5 milioane de locuitori), Uzbekistanul (19 milioane de locuitori), Kârgâzstanul (4,2 milioane de locuitori), Tadjikistanul (de limbă indo-europeană, persană, 5 milioane de locuitori). Obiectivul Statelor Unite, în momentul destrămării URSS-ului, a fost de a detașa aceste noi state de fosta metropolă rusă și de a le înfeuda Washingtonului prin intermediul rețelelor turco-panturaniene sau integrist-islamiste.
Acest spațiu central-asiatic se regăsește deci balcanizat de fapt încă de la începutul erei post-sovietice. Regiunea numără deja 2 mari baze americane, Karchi Khanabad în Uzbekistan și Manas în Kârgâzstan. Această dominație asupra unor zne vaste din Asia Centrală ex-sovietică constituie realizarea proiectelor geopolitice ale lui Homer Lea, format la West Point la sfârșitul secolului al XIX-lea. În cursul ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, într-adevăr, Imperiul Rus și Imperiul Britanic aveau obiective opuse: rușii doreau să ajungă la mările calde, mai ales la Oceanul Indian; englezii doreau să protejeze căile de acces spre Indii, bijuteria posesiunilor lor din lume și înțelegeau să facă din Oceanul Indian o mare interioară controlată total de flota lor. Pentru a proteja Indiile, englezii trebuiau să-i „îndiguiască” pe ruși departe de țărmurile Oceanului Indian: de aici, originea tuturor strategiilor de „containment”, aplicate în vremea Războiului Rece. Sfârșitul „Războiului Rece” nu a schimbat nimic aici. Din această luptă dintre Pământ și Apă se va naște geopolitica propriu-zisă: dacă Lea nu folosește termenul, Mackinder și suedezul Kjellén sfârșesc prin a-l generaliza și a-l introduce în discursul politic și jurnalistic.
Sfârșitul „Marelui Joc” anunță oare apariția „Noii Ordini Mondiale”?
Afganistanul fusese o piesă de bază în conflictul anglo-rus mocnit care s-a desfășurat începând din anii 20 ai secolului al XIX-lea. Teritoriul afgan adăpostește într-adevăr tronsoanele centrale ale faimosului „Drum al Mătăsii” („Silk Road”). Pentru a evita conflictul direct, rușii și englezii au căzut finalmente de acord ca teritoriul afgan să fie neutru, care, din acest motiv, nu va fi niciodată colonizat. Londra estima că pericolul german în Mesopotamia era mai important decât prezența rusească în Caucaz și la frontierele afgane. Rusia este astăzi considerabil slăbită. Statele Unite, care au preluat rolul Imperiului Britanic, așa cum le ceruseră geopoliticienii Mahan și Lea, au profitat de atentatele de la 11 septembrie (fabricate?) pentru a desăvârși sarcina prin instalarea de baze în Uzbekistan și Kârgâzstan și cucerind Afganistanul. Pe teritoriul acestei țări cucerite, trei baze americane au fost instalate, exact la intersecția drumurilor a drumurilor mătăsii (fiindcă sunt mai multe). Aceste baze sunt Bagram, Mazar-e-Sharif și Kandahar. Fără a mai lua în calcul baza de la Jacobvabad din Pakistan. Pe baza geostrategiilor elaborate de Mahan și Lea, acum un secol, și pe baza doctrinei lui Brzezinski, Washingtonul înțelege să pună punct final acestei lupte dintre „Pământ” și „Apă”, pe care Kipling o numise „Marele Joc”. Subînțeles, mesianismul american înțelege să desăvârșească „Marele Joc” pentru a pune capăt istoriei propriu-zise și a face să vină astfel „Noua Ordine Mondială” anunțată de Francis Fukuyama, care și-a revizuit puțin pozițiile sale prea idealiste.
Cucerirea Balcanilor eurasieni este de acum o realitate. Atentatele de la 11 septembrie 2001 au constituit pretextul pentru a interveni în Afganistan și pentru a întreține trupe în Asia Centrală.
Cucerirea Mesopotamiei
Am văzut că otomanii nu au cucerit Mesopotamia de la perși decât după ce au securizat total Balcanii, grație, mai ales, complicității lui Francisc I. Am avut deja de mai multe ori ocazia să evoc importanța crucială a operațiunilor militare din Irak (mai 1941), din Liban și Siria (iunie-iulie 1941), în fine din Iran (august-septembrie 1941). Era vorba de reacția britanică la ocuparea de către Axă a ansamblului peninsulei balcanice, ceea ce dovedește, odată în plus, că cele două zone geografice sunt indisolubil legate una de cealaltă.
Astăzi, Statele Unite au început din Balcani, au urmat în Afganistan și au terminat, până la noi ordine, în Mesopotamia (Irak). Dacă operațiunile din Balcani răspundeau imperativului geopolitic de a îndigui Europa centrală germanică și Rusia la nord de Dunăre (așa cum au făcut otomanii imediat după cucerirea Belgradului în 1439) și de a tăia artera dunăreană (un alt proiect vechi), dacă cucerirea Afganistanului răspundea unui alt imperativ geopolitic, cel de a ocupa spațiile extremității orientale a anticului Imperiu al lui Alexandru cel Mare, cucerirea Irakului ascultă de mai multe imperative tot la fel de importante. Ea constă evident în a ocupa una dintre piesele centrale ale acestui antic Imperiu al lui Alexandru, în a desăvârși încercuirea Iranului (vom reveni la acest aspect), în a preveni definitiv orice tentativă de cooperare între o putere modernizatoare în Irak, pe de o parte, și Rusia și Europa, pe de altă parte.
Saddam Hussein, într-adevăr, semnase contracte cu Volksvagen și Renault, cu constructori de camioane ruși, cu alte firme europene în materie de construcții de infrastructuri. Cu cucerirea americană, toate aceste contracte vor fi anulate în beneficiul constructorilor de automobile de dincolo de Atlantic și, evident, așa cum presa europeană a subliniat cu reală amărăciune, în beneficiul Halliburton, consorțiul unde Dick Cheney are multe interese. În plus, așa cum a scris Gerhoch Reisegger în opera sa, din care am tradus extrase semnificative pentru Au fil de l’épée (culegerile nr. 46 și 47, din iunie și iulie 2003), Saddam Hussein dorea să vândă petrolul său în euro și astfel să înceapă o trecere generalizată de la petro-dolar la euro-dolar, trecere care ar fi semnificat, pe termen mediu, sfârșitul unui hegemonism american, esențialmente financiar.
Desăvârșirea încercuirii Iranului
Cucerirea Irakului desăvârșește de asemenea un alt obiectiv strategic\: încercuirea Iranului. Acesta din urmă este de aici înainte înghesuit într-o menghină formată din numeroase baze americane: la Est, cele 3 baze din Afganistan, cele 3 baze răspândite în Uzbekistan, în Kârgâzstan și în Pakistan; la Vest, cele 4 noi baze din Irak (Bashur, H1, Talil și Bagdad); la Sud, toate bazele din Kuweit și din Golf; la Nord, noua bază americană instalată în Georgia. Mai în spate, baza de la Inçirlik din Turcia, Israel, Djibouti și Diego Garcia. În mod clar, Iranul este următoarea victimă. El constituie centrul „Marelui Orient Mijlociu”. Periferia este cucerită, centrul este încercuit: fie va cădea ca un fruct copt, fie va fi lovit de o revoluție cu justificări ideologice delirante, fie va fi anihilat militar.
Răspunsul european: Axa Paris-Berlin-Moscova
Fără îndoială, teoreticianul cel mai coerent al axei Paris-Berlin-Moscova este Henri de Grossouvre. Acest autor subliniază 4 motive majore pentru a constitui această alianță continentală: 1) Constituirea unei ponderi importante în războiul comercial dintre UE și Statele Unite; 2) Corectarea efectelor perverse ale mondializării neo-liberale; 3) Răspunsul la mizele energetice ale anilor 2010-2030; 4) Organizarea unei politici spațiale comune.
- De Grossouvre face bilanțul în cifre al stării economice a lumii în care Axa este chemată să se formeze: UE deține de acum 32% din PIB-ul mondial, în vreme ce SUA 28%. UE a depășit deci Statele Unite. Motiv pentru care acestea din urmă se alarmează și acționează, prin intermediul puterii lor militare. Apoi, Washingtonul se plasează în stare de alertă fiindcă Europa și Asia au făcut front comun contra Statelor Unite la summit-ul OMC de la Seattle din decembrie 1999. Ideea unui bloc euro-asiatic a apărut atunci, bloc împotriva căruia SUA nu vor putea face nimic. De altfel, punctele de divergență dintre ele două maluri ale Atlanticului se acumulează: asupra cărnii, bananelor, industriei aeronautice (Boeing/Airbus). Spiritele amnezice nu-și amintesc că una dintre clauzele implicite ale intervenției SUA în afacerile europene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial avea ca obiectiv ruinarea industriilor aeronautice naționale, a Germaniei în primul rând, dar și a altor țări europene. Cooperarea franco-germană pentru Airbus este văzută deci cu ochi răi la Washington. UE și SUA sau dispute apoi asupra problemei sancțiunilor contra firmelor europene care fac comerț sau încearcă să facă cu Iranul sau cu Cuba. Walonia a primit o lovitură în industria sa metalurgică după ruptura relațiilor comerciale cu Iranul. Din punctul nostru de vedere, este inadmisibil. Cooperarea crescută dintre UE și Rusia vizează consolidarea pozițiilor noastre reciproce în fața agresivității economice americane și fuziunea în materie de cunoaștere aeronautică.
Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (V)
Când H. de Grossouvre vorbește despre „corectarea efectelor perverse ale mondializării liberale”, el incriminează, pe bună dreptate, fenomenul generalizat al „bougisme”-ului, adică al febrilității achizitive, al consumerismului neînfrânat, a mobilității permanente fără repaos, al disoluției țesutului social sub efectul neîncetatelor solicitări „înnoitoare”. Inventatorul acestui nou termen de „bougisme” nu este altul decât Pierre-André Taguieff, activ în „Fundația 2 martie”. Studiind, cu precizia sa de filosof, această tară a lumii noastre contemporane, Taguieff pune bazele, fără să vrea, unei noi „revoluții conservatoare” în manieră franțuzească. Căci, fie că vrea sau nu, vechea căutare a permanențelor, sau voința de a le păstra în toată „puterea lor liniștită”, voință pe care o întâlnim la un părinte fondator al conservatorismului ca Chateaubriand, era o dorință profundă de a nu sacrifica aceste permanențe cultului modern al schimbării perpetue, deci unui progresism dizolvant din care provine „bougisme”-ul de azi. H de Grossouvre, la rândul său, estimează că necesara rezistență la „bougisme”, din care o variantă este americanismul, are ca obiectiv politic concret restaurarea a ceea ce bougisme-ul elimină prin frenezia sa, adică toate structurile intermediare dintre individ și piața mondială: școala, familia, comunitatea, apartenența națională, Statul, pe scurt, întreg spațiul politicului, întreg spațiul acelui Bildung, tot ceea ce ține de „durata lungă”. Fără aceste structuri intermediare, nicio instanță politică nu este totuși în măsură să planifice ceva de durată, totul fiind livrat hazardului și imediatității prezentului. Axa PBM, a cărei configurare este sperată de H. de grossouvre, poate să ne ajute să ieșim din „bougisme”, a cărei paradigmă principală este de mult timp americanismul, sustrăgând economia mondială logicii manchesterismului sălbatic și speculației, pentru a reveni la o economie pe care Michel Albert, la începutul anilor 90, o califica drept „renană”, adică patrimonială, axată în principal pe investiții de infrastructură (instrumente, căi de comunicație etc.), cultivând mereu grija de a prezerva calitatea instituțiilor de învățământ, accentuând pe buna funcționare a școlilor și universităților, care nu pot în mod evident să se dezvolte sau să-și îndeplinească misiunea dacă va continua logica perversă a „bougisme”-ului. Axa PBM, aducând Europei un sprijin teritorial și o masă de productivitate considerabilă, permite detașarea de economia speculatoare a modelului american și astfel pune capăt „bougisme”-ului care dislocă societățile noastre.
- de Grossouvre estimează că constituirea axei PBM ne va permite să înfruntăm mizele energetice care vor veni, cele din anii 2010-2020[1]. Cucerirea Irak-ului va antrena, prin forța lucrurilor, instalarea unui greu monopol american asupra imenselor rezerve de petrol din această regiune. Între 2010 și 2020, lumea, prevăd experții, va cunoaște apogeul producției de petrol. După acest moment, va veni declinul. În acest context, obiectivul americanilor este de a fi prezenți înaintea celorlalți, de a acapara cât mai mult petrol pentru a-și conserva hegemonia în lume. Ocuparea giganticelor zăcăminte mesopotamiene și arabe face necesar parteneriatul euro-rus în materie energetică. Pentru de Grossouvre, ca și pentru noi, nu există altă soluție. H. de Grossouvre analizează apoi originile și consecințele apropierii Schroeder/Putin. El ne amintește că acordurile germano-ruse se referă chiar la energie și la securitate (adică la revalorizarea rolului OSCE, pe care americanii au încercat mereu s-o minimalizeze în favoarea NATO, mai ales a părții sale civile). H. de Grossouvre constată buna funcționare a acestui tandem germano-rus: în jurul lui, celelalte puteri europene, ca Franța, trebuie să se alăture pentru a scăpa de dependența energetică pe care ne-o va impune hiperputerea americană.
Obstacolele exterioare la adresa apariției unei Axe „Paris-Berlin-Moscova”
Trei tipuri de obstacole par a împiedica actualmente procesul de construcție europeană și apariția unei veritabile „Axe Paris-Berlin-Moscova”. Ele sunt următoarele:
- Sistemele de informații americane și sateliții de control pe care ele le aliniază în spațiul circumterestru, permițând strategilor Pentagonului de a controla cvasi-complet informațiile mediatice la nivelul întregii planete. François-Bernard Huyghe a dat seamă de această situație într-o lucrare foarte importantă: Inamicul în era numerică: haos, informație, dominație (PUF, 2001). Această carte va deveni una clasică a gândirii strategice contemporane. Este important s-o citim, s-o recitim, să medităm asupra ei și s-o facem cunoscută pentru a-i învăța pe concetățenii noștri să decripteze capcanele propagandei mediatice universale, fiindcă ea vizează confiscarea sensului realității tuturor popoarelor Terrei, deci și a celor europene, a realității istorice și geopolitice în care ele se înscriu de milenii întregi. Pierderea sensului acestor realități istorice conduce la degradare politică și la declin total.
- Europa noastră este efectiv supusă unui „război cognitiv” sistematic, al cărui prim imperativ este de a institui „arme ale cunoașterii”. școlile anglo-saxone excelează în acest domeniu: ele ajung, pe baza lucrărilor universitare foarte serioase și bine întemeiate, să dezvolte modalități propagandistice simpliste, înghițite în mare viteză de opiniile publice din toate țările lumii. Europa actuală, demisionară, este la coadă. Personalul politic care o girează, fără a o guverna cu adevărat, nu consideră oportun să se doteze cu instituții istorice de aceeași valoare, capabile să nască, pentru Europa, o viziune coerentă și pragmatică a istoriei. Dimpotrivă, ideologiile dominante, care se agită în sânul instituțiilor europene, estimează că istoria este o greutate a trecutului, de care este mai bine să ne debarasăm, mai ales prin a nu o mai învăța corect în școli. Or, în politică, și mai ales în „marea politică”, armele cunoașterii sunt esențialmente armele cunoașterii istorice; la limită, ele sunt cele care, bine conduse, aduc victoria. Eugeniu de Savoia i-a învins pe turci și a salvat Europa grație excelentelor sale cunoștințe istorice. Clausewitz și discipolii săi insistă de asemenea pe necesitatea de a cunoaște bine istoria pentru a produce strategii eficiente.
- Statele Unite: tropismul mafiotic
În ce privește prima categorie de obstacole, sistemele mediatice americane utilizează ceea ce Bernard Huyghe numește „cele patru arte marțiale”, care sunt:
- ARTA EVIDENȚEI, de a afirma războiul, de a-l arăta, de a-l nara (excluzând orice altă narațiune posibilă), de a truca povestea în sensul dorit; este vorba despre organizarea de „psyops” (psychological operations) destinate răspândirii în lume a „doctrinei bune”, prin combinarea potrivită a poveștilor, fotografiilor și filmelor, așa cum am văzut în cazul afacerii Timișoara în România în anul 1989 sau cu ocazia conflictului din Kosovo din 1999;
- ARTA DE A ÎNȘELA, altfel spus arta utilizării dezinformării, a răspândirii unor defăimări contra inamicului desemnat ca atare în cadrul „satului global”; este vorba în mod esențial despre aplicarea strategiei contemporane a „artei iluziilor” deja preconizată de strategul antichității chineze Sun Tzu; obiectivul este de a altera percepția realității la inamic și de a provoca, la el, o decizie eronată; în acest sens, „dezinformarea constă în a propaga deliberat informații false pentru a influența o opinie și a slăbi un adversar”.
- ARTA DE A ȘTI, adică de a exersa o supraveghere ubicuă, mai ales prin rețeaua ECHELON, după principiul acesta: „Cine va vedea, va învinge” („Qui verra, vaincra”); obiectivul este de a colecta sistematic informații utile, prin intermediul sateliților și al „programelor spion”, urmărind scopuri diverse: lovirea cu riscuri minime a unui inamic mai puțin bine informat, păstrarea „bunelor” informații strategice pentru sine și intoxicarea adversarului;
- ARTA ASCUNDERII, sau a disimulării intențiilor dincolo de o perdea opacă de contra-informații. În clar, este vorba despre organizarea proliferării informațiilor inutile sau redundante cu scopul de a conserva secrete pe cele care contează cu adevărat și de a le utiliza pe acestea din urmă, după caz, contra unui adversar care nu le cunoaște.
(Va urma)
Traducere Cristi Pantelimon
[1] Studiul lui R. Steuckers este din 2003. Unele accente antiturcești, care nu mai sunt astăzi de aceeași actualitate, se explică și prin această datare (n. tr.).
Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (VI)
1. de a crea condițiile intelectuale și psihologice optime pentru a putea lua în mod rațional decizii bune la momentul potrivit (fiindcă cunoașterea bună și utilă a fost selecționată și triată după regulile „celei de-a treia arte marțiale” analizată de Huyghe;
2. de a-i împiedica pe alții să facă la fel, după ce le-au fost livrate false informații, false valori etc.
3. de a obține „ținte” care să adopte comportamentul dorit. Această metodă generală a războiului cognitiv, actualmente practicată de către Statele Unite, nu poate reuși decât dacă este îndelung pregătită („Shaping the mind”). Este vorba pur și simplu de o strategie globală bine gândită, de multă vreme, care vizează colonizarea totală a sferei ideilor,cucerirea „noosferei”, în jargonul inițiaților. Obiectivul final este de a crea o suprastructură normativă mondială, care va defini realitatea umană de o manieră uniformă, fiind, evident, de inspirație politică americană. Este aplicarea, la ora mediilor electronice, a unei strategii culturale începută cu cinemaul de la Hollywood, imediat după sfârșitul războiului mondial în Europa și Asia.
Europa, care și restul lumii, este ținta acestei strategii, nu poate riposta decât apelând la aceleași principii. Lucrul acesta înseamnă, înainte de toate:
- de a-și reapropria istoria, de a-i cunoaște dinamicile fecunde, care; îi permit să-și consolideze pozițiile, dar și dinamicile perverse, care duc la implozie; lucrul acesta implică și
- explorarea istoriei adversarului pentru a face să apară, la el, pe teritoriul lui, conflicte paralizante. Mai clar, ar fi vorba, pentru strategii europeni coerenți, de e exploata furia negrilor americani sau de a susține abil mișcările de contestație din interiorul Statelor Unite.
Alt exemplu de manipulare reușită în mod particular, bine pusă în relief de Harbulot: succesul mediatic acordat faimoasei cărți a lui Toni Negri și Michael Hardt, intitulată Empire, și considerată de ziarele americane ca „cea mai mare teorie alternativă a secolului XXI”. Într-adevăr, această lucrare preconizează emergența unei vaste rețele de micro-contestații fărâmițate, care resping orice formă de naționalism sau de continentalism, adică refuză de la început orice sprijin teritorial contestării globalismului americano-centrat. Or, fără sprijin teritorial, este imposibil să te opui Washingtonului. Războiul cognitiv permite deci sistemului mediatic, în serviciul imperialismului și globalismului american, să le ofere altermondialiștilor o teorie gata făcută care îi va induce în eroare și-i va condamna la stagnare. Puterea mondială reală retează astfel din start contestarea contemporană orchestrată de noua stângă altermondialistă și induce în rândurile ei un ferment ideologic de disoluție permanentă, dificil de eradicat (cf. Christian Harbulot & Didier Lucas, La guerre cognitive : L’arme de la connaissance, Lavauzelle, Panazol, 2002)
În ce privește a treia categorie de obstacole, războaiele indirecte se duc în general după criteriile „conflictelor de mică intensitate” (sau, în engleză, low intensity warfare). Exemplul școală cel mai recent este războiul dus de așa-zișii „Contras” în anii 80 contra guvernului sandinist din Nicaragua. Dar, pentru X. Raufer, „războaiele de mică intensitate” nu se limitează doar la strategia de a înarma grupuri insurecționale în țările vizate, dar se referă și la întreținerea rețelelor mafiote, care dislocă coerența politică, care servesc drept eventuale rețele de spionaj și de sabotaj. X. Raufer ne face atenți la istoria lungă, edulcorată și ocultată: aceea a întrepătrunderii strânse dintre puterea americană și rețelele mafiote italiene. Într-adevăr, mafia siciliană, constată el, face parte integrantă din puterea americană. X. Raufer ne arată mecanismele acesteia și explică că structurile mafiote se desfășoară de minune în sistemele neoliberale, instituite fix pentru a permite această fluiditate care le convin „serviciilor”. În partea istorică a demonstrației sale, el reamintește că mafia este o rețea a puterii americane în Europa după 1943, când serviciile speciale de la Washington au făcut apel la Lucky Luciano, deținut în America, pentru a organiza debarcarea aliaților în Sicilia.
Mafiile au scopul de a destabiliza societățile europene
În Belgia, noi avem de-a face cu alte trei rețele mafiote, neitaliene, foarte eficace: rețeaua marocană, cea turcă și cea albaneză. Toate trei sunt strategic legate de Statele Unite și de NATO, mai ales prin fuziunea mafie/armată care domnește în Turcia și prin cvasi-identitatea dintre UCK-ul albanez și mafiile locale. În ce privește Marocul, vechi aliat al Statelor Unite, el constituie pionul principal al dispozitivului strategic al SUA în Africa de Nord: finanțarea acestei țări se face prin traficul de canabis în direcția Europei (70% din acest stupefiant consumat în Europa provine efectiv din regiunea Rif). Mafiile au ca obiectiv destabilizarea societăților europene, a structurilor lor politice (se vede clar la nivelul justiției), a economiilor lor. Ele permit între altele realizarea operațiunilor bursiere destabilizante, instalarea pe piața imobiliară, adunarea de bani fără a fi controlați, constituirea de rețele de spionaj, armarea structurilor teroriste, comiterea de asasinate dacă este nevoie.
Neeliminarea unor astfel de rețele ne condamnă a nu fi decât obiectele mizerabile ale unei strategii de război indirect foarte nocive. Rezultatele ei se văd: descompunerea totală a sferei publice, cu binecuvântarea unei părți a politicului, legat de aceste rețele. Frica de eventuale partide politice concurente este motivată esențial de riscul de a vedea edificiul actual pus complet sub semnul întrebării, mai ales dacă partidele concurente anunță că vor lupta cu drogurile, calul de bătaie al mafiilor marocană și turcă. Oficinele anti-rasiste, care fac atâta gălăgie în media, nu au ca obiectiv real protejarea cetățenilor de origine străină care ar fi victimele inocente ale unei vendete gratuite din partea autohtonilor xenofobi, ci, mai degrabă, de a-i decreta ca „rasistă” orice poziție critică față de puterea ocultă, ilegală, dar reală, a diverselor mafii ancorate în realitatea belgiană. Oficinele anti-rasiste sunt un bun exemplu de „a patra artă marțială” după Huyghe: arta care constă în a disimula intențiile reale dincolo de un ecran de aparențe ideologico-mediatice.
Conceptele lui Toynbee
În imensa operă a filosofului britanic al istoriei, Arnold Joseph Toynbee, am reținut două idei fundamentale: cea a provocării-și-răspunsului („Challenge-and-Response”) și cea a „retragerii-și-revenirii” („Withdrawal-and-Return”). Orice provocare („challenge”) antrenează un răspuns, pentru Toynbee, ceea ce înseamnă că viziunea sa asupra istoriei este dinamică, liberă de orice determinism: spațiul este mereu deschis pentru noi răspunsuri, aduse de actori diverși, heterogeni, individuali sau colectivi. Toynbee pariază pe capacitățile creatoare ale omului; el estimează că acestea înving mereu. Orice grup uman, chiar înainte de a crea o civilizație, suportă provocări, venite din mediul social sau geografic înconjurător. Dacă provocarea este prea tare sau prea slabă, nu asistăm la apariția unei civilizații. De exemplu: eschimoșii nu dezvoltă o civilizație, ci doar o cultură alcătuită din simple strategii de supraviețuire. Culturile tropicale, cu climatul lor paradisiac, nici ele nu dezvoltă civilizații, intensitatea provocării fiind prea mică.
Provocările sunt de asemenea, în limbajul lui Toynbee, „stimuli”. Ele sunt de cinci feluri, în clasificarea autorului: 1) o geografie prea aspră; 2) terenuri virgine pe care oamenii trebuie să le rentabilizeze; 3) lovituri date grupului de inamici sau de natură; 4) o presiune exterioară permanentă care incită la vigilență, deci la organizare; 5) presiuni interioare, ce antrenează penalizarea unuia sau mai multor grupuri particulare în sânul unei civilizații ale cărei principii de bază sunt altele; această „penalizare” antrenează apariția unui mod de viață diferit, permițând apariția unei culturi aparte, căreia puterea poate sau nu să-i atribuie funcțiuni sociale sau economice particulare; a fost cazul fanarioților greci în Imperiul Otoman, al evreilor în Maroc și în Spania arabizată, apoi în Europa centrală germanofonă; a parsișilor în India, a nestorienilor între Mesopotamia și Turkestanul chinez. Specificitatea acestor culturi provine dintr-o provocare, cea care-i ostracizează și le face minoritare; specificitatea culturală a populațiilor „penalizate” constituie deci răspunsul la acest tip de provocare. Pentru Toynbee, civilizațiile – sau eficacitatea culturilor „penalizate” – se instituie când condițiile multiple ale emergenței lor concurează spre un optim, adică atunci când gradul de penalizare nu este nici prea mare, nici prea mic.
Retragere și Revenire, yin și yang
Europa și civilizația noastră în general, Rusia, spațiul nostru ideologic „penalizat” suportă provocări. Aceste provocări „penalizante” sau aceste presiuni exterioare (americane) nu sunt deloc definitive. În calitate de spațiu ideologic „penalizat”, noi trebuie să dobândim o disciplină mai mare, să acumulăm o cunoaștere practică, istorică, strategică și finalmente instrumentalizabilă, superioară celei a formațiunilor (ne)politice aflate la putere. Noi trebuie să acționăm precum un „shadow cabinet” perpetuu care sugerează alternative politice credibile, clar redactate și bine construite în argumentarea lor. Pentru Toynbee, Cetatea ideală corespundea cu ideea augustiniană a Civitas Dei, adică o realitate transcendentală chemată să se încarneze, așa cum s-a încarnat Hristos în lume pentru a o redresa după „căderea” acesteia. Când Cetatea nu mai corespunde modelului său transcendental (iar acest model nu trebuie să fie cu necesitate „augustinian” pentru noi… el ar putea fi pur și simplu grec sau roman), ea cade în „mundan” sau în „profan”, în „păcat” sau mai simplu, pentru Spengler, ca și pentru noi, în decadență, chiar în descompunere.
Pentru Toynbee, o mișcare sau un spațiu ideologic care s-ar mulțumi să deplângă vremea de dinainte de descompunere, care ar cultiva arhaismele, ar fi o mișcare „resemnată”, paseistă și pasivă. Omul de acțiune (cel al lui Blondel?), omul animat de spirit de sacrificiu sau cavaleresc, omul care înțelege să lucreze pentru Cetate, să se pună în serviciul comunității ei reale, găsește în trecut lecțiile pentru viitorul pe care-l va pune în operă prin acțiunea sa viguroasă. El nu este resemnat ci voluntar și orientat spre viitor. El transfigurează realul după o „retragere” (withdrawal), o detașare de mundanul decăzut, amorf, care se complace în decadența sa. Acest recul este în același timp un plonjon în memorie (cea mai lungă…), dar nu trebuie să fie definitiv: el postulează o „întoarcere” (return). Vizionarul devine activist, prospectiv, el pornește la asalt pentru a remodela Cetatea după modelul transcendental care o făcuse să strălucească odinioară. Actorul „transfigurării” se retrage deci din lume, din prezent (din prezentism), dar fără să vrea să-l părăsească definitiv; retragerea sa este provizorie și nu se poate asimila cu refuzul lumii pe care îl cultivau anumiți gnostici din vremea Imperiului Bizantin; el rămâne legat de timp și de spațiu; el are un scop pozitiv.
Toynbee utilizează de asemenea conceptele chinezești de „yin” și „yang”. Imediat ce Cetatea își găsește sau regăsește armonia, se naște o plenitudine care riscă să cadă într-o liniștire nefastă, matrice a tuturor devianțelor, a tuturor viciilor. Faza de „yang” este atunci una de efervescență necesară și pozitivă, o fază de tumult fecund care vizează apariția unui „yin” mai bun încă. Toynbee evocă mai ales riscul rigidizării instituțiilor, unde acestea, îmbătrânite, sunt idolatrizate de cei care dețin puterea, incapabili să oprească valul declinului. O fază de „yang” este stunci necesară, adusă de forțele noi, care au trecut printr-o „retragere” pentru a reveni mai bine în acțiune.
Sarcina metapoliticii, obiectul „războiului cognitiv” în curs este chiar aceea de a genera la sfârșit ceea ce Toynbee înțelegea prin „transfiguration” sau prin „yang”. Ține de noi să fim actorii acestei transfigurări, să ne alăturăm forțelor care aduc „yang” pe viitor, forțe încă dispersate, disparate, dar pe care va trebui să le unim într-o falangă invincibilă!
(Forest-Flotzenberg, noiembrie 2003)
Bibliografie:
- Jacques BAUD, La guerre asymétrique ou la défaite du vainqueur, Rocher, 2003.
- Wim BLOCKMANS, Keizer Karel – 1500-1558 : De utopie van het keizerschap, Uitgeverij Van Halewyck, 2001 (2de uitgave).
- William BLUM, Killing Hope : US Military & CIA Interventions since World War II, Zed Books, London, 2003.
- Gérard CHALIAND, Atlas du nouvel ordre mondial, Robert Laffont, 2003.
- Aymeric CHAUPRADE, Géopolitique : Constantes et changements dans l’histoire, Ellipses, 2003 (2ème éd revue et augmentée).
- Hellmut DIWALD, « Prinz Eugen, der edle Ritter… », in : Mut, Nr. 224, April 1986.
- DRION du CHAPOIS, La vocation européenne des Belges, Ed. Universitaires, Bruxelles, 1958.
- Edmonde CHARLES-ROUX, Don Juan d’Autriche : Bâtard de Charles-Quint, Ed. Racines, Bruxelles, 2003.
- William HALE, Turkish Foreign Policy 1774-2000, Frank Cass, London, 2000-2002.
- Catherine HENTIC, Les maîtres des nefs du Moyen Âge, Ed. Versoix, Genève, 1978.
- Mark JUERGENSMEYER, Terror in the Mind of God : The Global Rise of Religious Violence, University of California Press, 2003 (3d ed.).
- Gerd-Klaus KALTENBRUNNER, « Eugenio von Savoye, der Staatsmann und Humanist », in : Mut, Nr. 224, April 1986.
- Sergei KARPOV, « Une ramification inattendue : les Bourguignons en Mer Noire au XVe siècle », in : Michel BALARD & Alain DUCELLIER, Coloniser au Moyen Âge, Armand Colin, 1995.
- Homer LEA, The Day of the Saxon, Harper & Brothers, London, 1912.
- Jacques LEGRAND (sous la direction de), Lawrence d’Arabie, Ed. Chronique, Bassillac, 1997.
- Catherine et Jacques LEGRAND (dir.), Atatürk, Ed. Chronique, Bassillac, 1998.
- Fabrice LÉOMY, Tamerlan : Le “condottiere” invaincu, France Empire, 1996.
- Paul Robert MAGOCSI, Historical Atlas of East Central Europe, vol. I, University of Washington Press, Seattle/London, 1993.
- Ferenc MAJOROS & Bernd RILL, Das Osmanische Reich 1300-1922 : Die Geschichte einer Großmacht, F. Pustet/Styria, Graz/Wien/Köln, 1994.
- Claude MUTAFIAN & Eric VAN LAUWE, Atlas historique de l’Arménie : Proche-Orient et Sud-Caucase du VIIIe siècle av. JC au XXIe siècle, Autrement, 2001.
- S. NAIPAUL, Among the Believers : An Islamic Journey, Picador, London, 2001.
- S. NAIPAUL, India : A Wounded Civilization, Picador, London, 2002.
- René PASSET, Mondialisation financière et terrorisme : La donne a-t-elle changé depuis le 11 septembre ?, Enjeux Planète, 2002.
- Joseph PÉREZ, Charles-Quint, Empereur des deux mondes, Gallimard, 1994.
- Jean-Paul ROUX, Histoire des Turcs : Deux mille ans du Pacifique à la Méditerranée, Fayard, 1984.
- Peter SCHOLL-LATOUR, Das Schlachtfeld der Zukunft : Zwischen Kaukasus und Pamir, Goldmann, 1996-1998.
- Peter SCHOLL-LATOUR, Allahs Schatten über Atatürk : Die Türkei in der Zerreißprobe – Zwischen Kurdistan und Kosovo, Goldmann, 1999-2001.
- Jean SELLIER, Atlas des peuples d’Afrique, La Découverte, 2003.
- Jennifer SIEGEL, Endgame : Britain, Russia and the Final Struggle for Central Asia, I. B. Tauris, London, 2002.
- Jean-Pierre SOISSONS, Marguerite, princesse de Bourgogne, Grasset, 2002.
- Arnold Joseph TOYNBEE, A Study of History, Vol. 1 to 12, Oxford Univ. Press, 1934-54.
- Michael W. WEITHMANN, Balkan Chronik : 2000 Jahre zwischen Orient und Okzident, F. Pustet/Styria, Graz/Wien/Köln, 1995.
Traducere Cristi Pantelimon
Commentaires
Enregistrer un commentaire